1 martie 2011

Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?

Zilele acestea am început să citesc în cartea lui A. W. Tozer, "Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?", unde am observat, ca şi în toate celelalte cărţi pe care le-am citit scrise de el, o mulţime de învăţături pentru a trăi 100% pentru Dumnezeu. Încă din primul capitol, m-a marcat un lucru, şi anume diferenţa dintre lumea - teren de joacă, şi lumea - câmp de luptă. Tocmai acest lucru doresc să îl redau în postare.

"Străbunicii noştri credeau că păcatul, diavolul şi iadul constituiau una dintre forţe, iar Dumnezeu, dreptatea şi raiul cealaltă. Prin chiar natura lor, aceste forţe erau mereu în opoziţie, cu o ostilitate profundă şi gravă, de neîmpăcat. Fiinţele omeneşti, credeau înaintaşii noştri, aveau de ales între cele două tabere - nu puteau rămâne în neutralitate. Viaţa sau moartea, raiul sau iadul, iar dacă alegeau să se dea de partea lui Dumnezeu, se puteau aştepta la un război pe faţă cu vrăjmaşii Lui. Lupta avea să fie reală şi mortală şi avea să dureze atât cât ţinea viaţa aici pe pământ. Oamenii aşteptau raiul ca pe o întoarcere de la război, când vor pune sabia jos ca să se bucure în pace de căminul care le-a fosr pregătit.
Predicile şi cântecele aveau în acele zile un aer războinic, sau poate o urmă de dor. Ostaşii creştini erau cu gândul acasă, se gândeau la odihnă şi regăsirea celor dragi, iar glasurile li se înecase în lacrimi în timp ce cântau despre sfârşitul luptei şi victoria câştigată. Dar fie că porneau la atac contra tunurilor vrăjmaşe, fie că visau la sfârşitul războiului şi primirea pe care le-o va face Tatăl acasă, ei nu uitau niciodată în ce fel de lume trăiau - era un câmp de luptă, şi mulţi răniţi şi doborâţi.
Această perspectivă este neîndoielnic scripturală. (...) faptul că uriaşe forţe spirituale sunt prezente în lume este o doctrină biblică solidă. Omenirea, din cauza naturii ei spirituale, este prinsă la mijloc. Puterile răului sunt hotărâte să ne distrugă, însă Christos e prezent ca să ne salveze prin puterea evangheliei. Pentru a obţine izbăvirea trebuie să trecem de partea lui Dumnezeu, prin credinţă şi supunere. Iată pe scurt ce credeau înaintaşii noştri, ceea ce, cred eu, ne învaţă şi Biblia.

Ce diferit stau lucrurile astăzi! Datele problemei sunt aceleaşi, însă interpretarea s-a schimbat complet. Oamenii se gândesc la lume nu ca la un câmp de luptă, ci ca la un teren de joacă. Nu ne aflăm aici pentru a lupta, ci pentru a zburda. Nu suntem într-o ţară străină; suntem acasă. Nu ne pregătim să trăim, ci trăim deja, şi am face bine să ne lepădăm de inhibiţii şi frustrăşi şi să trăim viaţa la maxim. Acesta, cred eu, e un rezumat nepărtinitor al filosofiei religioase a omului modern, mărturisită faţă de milioane de oameni şi îmbrăţişată tacit de multe alte milioane, care o pun în practică fără s-o fi exprimat verbal.
Această atitudine schimbată în privinţa lumii a avut şi are efect asupra creştinilor, chiar şi a creştinilor evanghelici, care mărturisesc credinţa Bibliei. Jonglând în mod curios cu cifrele, ei reuşesc să facă un calcul greşit, pretinzând totuşi că au ajuns la răspunsul corect. Pare de necrezut, dar e adevărat.
Ideea că această lume e un teren de joacă, nu un câmp de luptă, a fost deja acceptată în practică de majoritatea creştinilor fundamentalişti. S-ar putea ca ei să încerce să ocolească răspunsul, dacă li se cere direct să îşi declare punctul de vedere, însă comportamentul îi va da de gol. Ei stau cu faţa în ambele direcţii, se bucură de Christos şi de lume, vestesc oricui, cu veselie, că a-L accepta pe Isus nu le cere să renunţe la distracţie, creştinismul e cel mai plăcut lucru cu putinţă. "Închinarea" care se dezvoltă dintr-o astfel de perspectivă asupra vieţii este la fel de descentrată ca şi perspectiva însăşi - un club de noapte sfinţit, fără şampanie şi beţivi eleganţi."