Viața izbăvitoare a lui Christos

Există ceva ce face din creștinism mai mult decât o religie, mai mult decât etică și mai mult decât un vis dulceag al unui sentimental idealist. Este faptul că Însuși Christos este conținutul vieții de credință creștină. El este Cel care o face să ticăie. ”Cel care va chemat este credincios și va face lucrul acesta.” (1 Tesaloniceni 5:24). Cel care va chemat este Cel care face ceea ce vă cheamă să faceți. ”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2:13). El Însuși este puterea de împlinire a cererilor Sale.

”Cel care va chemat este credincios și va face lucrul acesta!”.
Cel care te cheamă la o viață dreaptă este Cel care, cu consimțământul tău, trăiește această viață prin tine!
Cel care te cheamă să slujești pentru nevoile umanității este Cel care, cu consimțământul tău, slujește pentru nevoile umanității prin tine!
Cel care te cheamă să te duci în toată lumea și să predici Evanghelia la orice făptură, este Cel care, cu consimțământul tău, merge în toată lumea și predică Evanghelia la orice făptură, prin tine!
Dacă te vei încrede în Christos, acceptând nu doar moartea pe care a suferit-o, ci și viața pe care o trăiește și așteaptă să o trăiască prin tine, următorul pas pe care-l vei face va fi un pas făcut prin puterea și energia lui Dumnezeu. Vei începe să trăiești o viață care este în esență supranaturală, și totuși îmbrăcată în umanitatea obișnuită a trupului tău fizic și experimentată în lucrurile care, în mod inevitabil, alcătuiesc soarta omului care, deși are inima cu Christos în Cer, stă încă ferm cu cele două picioare pe pământ. Vei deveni total dependent de viața lui Christos din tine, și, ca niciodată înainte, vei fi atât de independent, de eliberat de presiunea circumstanțelor, de dezlegat, în sfârșit, de propria neîncredere care făcea din tine un arogant, un lăudăros cu gura mare, și, în momentul următor, victima autocompătimirii - oricum, mereu în robia fricii față de opiniile altor oameni.
Vei fi eliberat de tirania unui dușman înfrânt care trăia înlăuntrul tău. (...)
Vei fi readus la adevărata ta menire de om - aceea de a fi vehiculul uman al vieții divine.

(paragraf din ”Christos în noi: VIAȚA ELIBERATOARE” de Major W. Ian Thomas)

De-ai străbate, de N. Moldoveanu

De-ai străbate-n lung și-n lat
marea și pământul,
de cu zori până-n serat,
alergând ca vântul;
n-ai să afli niciodat,
porci zidind cetate,
nici pe cel strâmb și-ntinat,
făptuind dreptate.

N-ai să afli lup păstor,
nici pod peste mare,
nici pe cel lingușitor,
sfânt pe-a sa cărare.
Nici fățarnicul trăind
lepădat de sine,
într-o lume ce-i aprind
patimile-i pline.

Nici pe omul cel firesc
pătrunzând în taina
adevărului ceresc
și să-i poarte haina.
N-ai să-l vezi pe cel răpus
de pământ și lume
să-L iubească pe Isus
și Preasfântu-I Nume.

De-ai străbate-n lung și lat,
si pământ și mare,
n-ai să vezi pe cel legat
în sfânta lucrare.
Căci acel înlănțuit
de-a morții robie
niciodată nu-i primit
în lucrarea vie.

Domnul nu-Și dă turma Lui,
cea de veac iubită,
niciodată lupului,
spre a fi păzită.
Și nici haru-I sfințitor,
El nu și-L împarte
șarpelui otrăvitor,
purtător de moarte.

Ci El dă desăvârșit,
Mântuire-aleasă,
celui care-a părăsit,
calea păcătoasă.
Celui ce-a primit deplin,
viață și iertare,
îi dă Harul Lui divin,
pentru-a Sa lucrare.

Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?

Zilele acestea am început să citesc în cartea lui A. W. Tozer, "Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?", unde am observat, ca şi în toate celelalte cărţi pe care le-am citit scrise de el, o mulţime de învăţături pentru a trăi 100% pentru Dumnezeu. Încă din primul capitol, m-a marcat un lucru, şi anume diferenţa dintre lumea - teren de joacă, şi lumea - câmp de luptă. Tocmai acest lucru doresc să îl redau în postare.

"Străbunicii noştri credeau că păcatul, diavolul şi iadul constituiau una dintre forţe, iar Dumnezeu, dreptatea şi raiul cealaltă. Prin chiar natura lor, aceste forţe erau mereu în opoziţie, cu o ostilitate profundă şi gravă, de neîmpăcat. Fiinţele omeneşti, credeau înaintaşii noştri, aveau de ales între cele două tabere - nu puteau rămâne în neutralitate. Viaţa sau moartea, raiul sau iadul, iar dacă alegeau să se dea de partea lui Dumnezeu, se puteau aştepta la un război pe faţă cu vrăjmaşii Lui. Lupta avea să fie reală şi mortală şi avea să dureze atât cât ţinea viaţa aici pe pământ. Oamenii aşteptau raiul ca pe o întoarcere de la război, când vor pune sabia jos ca să se bucure în pace de căminul care le-a fosr pregătit.
Predicile şi cântecele aveau în acele zile un aer războinic, sau poate o urmă de dor. Ostaşii creştini erau cu gândul acasă, se gândeau la odihnă şi regăsirea celor dragi, iar glasurile li se înecase în lacrimi în timp ce cântau despre sfârşitul luptei şi victoria câştigată. Dar fie că porneau la atac contra tunurilor vrăjmaşe, fie că visau la sfârşitul războiului şi primirea pe care le-o va face Tatăl acasă, ei nu uitau niciodată în ce fel de lume trăiau - era un câmp de luptă, şi mulţi răniţi şi doborâţi.
Această perspectivă este neîndoielnic scripturală. (...) faptul că uriaşe forţe spirituale sunt prezente în lume este o doctrină biblică solidă. Omenirea, din cauza naturii ei spirituale, este prinsă la mijloc. Puterile răului sunt hotărâte să ne distrugă, însă Christos e prezent ca să ne salveze prin puterea evangheliei. Pentru a obţine izbăvirea trebuie să trecem de partea lui Dumnezeu, prin credinţă şi supunere. Iată pe scurt ce credeau înaintaşii noştri, ceea ce, cred eu, ne învaţă şi Biblia.

Ce diferit stau lucrurile astăzi! Datele problemei sunt aceleaşi, însă interpretarea s-a schimbat complet. Oamenii se gândesc la lume nu ca la un câmp de luptă, ci ca la un teren de joacă. Nu ne aflăm aici pentru a lupta, ci pentru a zburda. Nu suntem într-o ţară străină; suntem acasă. Nu ne pregătim să trăim, ci trăim deja, şi am face bine să ne lepădăm de inhibiţii şi frustrăşi şi să trăim viaţa la maxim. Acesta, cred eu, e un rezumat nepărtinitor al filosofiei religioase a omului modern, mărturisită faţă de milioane de oameni şi îmbrăţişată tacit de multe alte milioane, care o pun în practică fără s-o fi exprimat verbal.
Această atitudine schimbată în privinţa lumii a avut şi are efect asupra creştinilor, chiar şi a creştinilor evanghelici, care mărturisesc credinţa Bibliei. Jonglând în mod curios cu cifrele, ei reuşesc să facă un calcul greşit, pretinzând totuşi că au ajuns la răspunsul corect. Pare de necrezut, dar e adevărat.
Ideea că această lume e un teren de joacă, nu un câmp de luptă, a fost deja acceptată în practică de majoritatea creştinilor fundamentalişti. S-ar putea ca ei să încerce să ocolească răspunsul, dacă li se cere direct să îşi declare punctul de vedere, însă comportamentul îi va da de gol. Ei stau cu faţa în ambele direcţii, se bucură de Christos şi de lume, vestesc oricui, cu veselie, că a-L accepta pe Isus nu le cere să renunţe la distracţie, creştinismul e cel mai plăcut lucru cu putinţă. "Închinarea" care se dezvoltă dintr-o astfel de perspectivă asupra vieţii este la fel de descentrată ca şi perspectiva însăşi - un club de noapte sfinţit, fără şampanie şi beţivi eleganţi."

Din înţelepciunea lui Solomon

Zilele trecute am citit o carte dintre cărţile care apar în Biblia folosită de ortodocsi, şi care nu apar în varianta Dumitru Cornilescu, deoarece nici în Tora originală, să spun aşa, nu sunt prezente. Sunt cărţi care se presupun a fi fost scrise în perioada de tăcere a Domnului, dintre Maleahi şi Naşterea Domnului Isus, în care nu a dat Domnul o relevaţie, adică nu apare scris:"Aşa vorbeşte Domnul:..", însă sunt cărţi istorice sau de înţelepciune a oamenilor învăţaţi ai vremii. Mă mir cum de cartea "Înţelepciunea lui Solomon" apare în acea perioadă, deoarece este atribuită Împăratului Solomon, fiul lui David. Însă acest lucru este cel mai neînsemnat dintre toate, importanţă are ceea ce conţine această carte, realmente plină de înţelepciune.
În continuare voi reda capitolul 2 din această carte, care descrie extrem de bine ceea ce necredincioşii, sau, cei din lume, ateii..spun despre copiii lui Dumnezeu, cât de înşelaţi sunt ei, şi ce planuri au..cât şi realitatea care e redată la final.

CAPITOLUL 2
Petrecerea necredinciosilor care nu au nadejde in viata vesnica. Prigonirea celui drept si urmarile raului.

1. Cei care cugeta nedrept si-au zis in sine: “Viata noastra este scurta si trista si omul nu poate scapa de moarte, nici nu cunoaste cine l-ar izbavi de seol.
2. Din intamplare am ajuns sa fim cum suntem si dupa viata aceasta vom fi ca si cum n-am fi fost niciodata; caci fum este suflarea din narile noastre si cugetarea o scanteie care se aprinde din miscarea inimii noastre.
3. Cand se va stinge, trupul nostru se va face cenusa si duhul se va risipi ca aerul cel usor.
4. Numele nostru se va uita cu vremea si nimeni nu-si va aduce aminte de lucrurile noastre si viata noastra va trece ca urma norului si se va risipi ca negura, pe care o alunga razele soarelui si caldura lui o ingreuiaza.
5. Ca umbra de trecatoare este viata noastra si sfarsitul ei este fara inapoiere, ca s-a pecetluit si nimeni nu mai vine inapoi.
6. Veniti deci si sa ne desfatam cu bunatatile cele de acum si de fapturi sa ne folosim cu toata caldura tineretii.
7. Sa avem din belsug vinuri scumpe si miresme si sa nu lasam sa treaca florile de primavara.
8. Sa ne incununam cu flori de trandafir, pana nu se vestejesc.
9. Nimeni dintre noi sa nu lipseasca de la petrecerile noastre, sa lasam pretutindeni semnele veseliei noastre, caci aceasta este partea si menirea noastra.
10. Sa asuprim pe cel sarac si drept, sa nu ne fie mila de vaduva, si de caruntetile batranului incarcat de ani sa nu ne rusinam.
11. Puterea noastra sa fie legea dreptatii noastre, ca ce este slab nu este de nici un folos.
12. Sa vanam pe cel drept, fiindca ne stinghereste si se impotriveste ispravilor noastre si ne scoate vina ca stricam legea si ne invinovateste ca nu umblam cum am fost invatati din copilarie.
13. El se face pe sine ca are cunostinta despre Dumnezeu si se numeste: fiul Domnului.
14. El este pentru noi ca o osanda a gandurilor noastre si ne este greu chiar cand ne uitam la el.
15. Caci viata lui nu seamana cu viata celorlalti si cararile lui sunt schimbate.
16. Inaintea lui suntem socotiti ca necurati si de caile noastre se fereste ca de o spurcaciune; el fericeste sfarsitul celor drepti si se lauda ca are pe Dumnezeu drept tata.
17. Deci sa vedem daca cuvintele lui sunt adevarate si sa cercetam ce i se va intampla iesind din aceasta viata.
18. Caci daca dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu il va apara si-l va scoate din mana potrivnicilor sai.
19. Sa-l incercam cu ocari si cu chinuri, ca sa vedem cat este de rabdator si sa incercam suferinta lui.
20. Sa-l dam unei morti de ocara caci, dupa vorba lui, Dumnezeu va avea grija de el”.
21. Acestea sunt gandurile lor, dar ei se amagesc, viclenia lor i-a orbit.
22. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei n-au nadejde in rasplata sfinteniei si nu cred ca sufletele curate vor avea. cununa lor.
23. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei Sale.
24. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoasca.

Sadhu Sundar Singh

În ultimele zile am citit o carte despre Sadhu Sundar Singh, unde am găsit o serie de valori pe care acest om le-a experimentat şi le-a lăsat apoi ca sfaturi celor de după El. Găsindu-l pe Dumnezeu din tinereţe, după lungi căutări în hinduism, are un moment în care era gata să îşi ia viaţa pentru a găsi pacea. Însă, în ultimul moment, îi cere lui Dumnezeu un semn dacă există, şi îl primeşte. De atunci se dedică în slujba Lui, ca 'sadhu', umblând în întreaga lume în roba galbenă specifică. A fost un om dedicat, om al rugăciunii, un om de mare preţ, lucru dovedit şi prin smerenia lui si faptul ca niciodată nu s-ar fi scos pe el în faţă, doar pe Dumnezeu.
În continuare doresc să prezint câteva citate pe care le-am ales din această carte, cu scopul de a fi de folos. Mie mi-au fost, nu degeaba am umplut jumătate de caiet cu ele, în condiţiile în care cartea are doar 150 de pagini, fiind un scurt sumar al vieţii lui.

* Nu există decât un singur Dumnezeu, prezent pretutindeni în cer şi pe pământ; ritualurile şi sacrificiile fiind de prisos, idolii trebuie distruşi, adevăratul cult constând în a lăuda şi preamări pe Dumnezeu fără încetare, şi a ne consacra Creatorului nostru trup şi suflet.

* Râurile îşi au izvoare în munţii înalţi, de unde îşi croiesc drumul în câmpie, aducând apa proaspătă şi curată a înălţimilor. Este o imagine a vieţii creştine, care depinde de însuşi Christos, izvorul de apă vie. Atunci când această apă atinge câmpia, ea se desparte în canale şi prin mijloace omeneşti irigă terenurile secetoase, aducând în ea atâta mâl că-i tulbură puritatea. Canalele acestea au utilitatea lor, dar pentru ca să fie constant alimentate, au nevoie de apă pură, care tâşneţte din piscurile înalte.

* Sadhu, mai mult decât orice, se temea de o viaţă absorbită de prea mare activitate, nelăsând timp deloc rugăciunii.

* O viaţă predată Domnului este totdeauna o viaţă consacrată oamenilor.

* Dacă toţi cei ce lucrează la mărirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ ar aparţine lui Christos, de mult lumea întreagă ar fi devenit creştină. În timp ce necreştinii, care caută adevărul, sunt gata să sufere pentru a-l găsi, biserica creştină în cea mai mare parte nu şi-a făcut datoria.

* În timpul traversării oceanului către Austalia, Sadhu mărturisea: "În fiecare dimineaţă primeam veşti proaspete. Într-o zi, s-a produs o bruscă tăcere şi oprire. Am întrebat care să fie cauza şi mi s-a spus că furtuna, adică perturbările atmosferice, împiedică telegrafia fără fir să recepteze mesaje. La fel câteodată, din cauza păcatului, atmosfera spirituală este tulburată şi contactul nostru cu Dumnezeu este întrerupt. Această furtună nu poate să treacă de la sine, singurul care o calmează este Isus. El poate să poruncească vântului şi mării să se domolească. Când totul în interior e calm, atunci îi auzim vocea şi avem bucuria prezenţei Lui în inimă!"

* Apa dulce şi proaspătă care se revarsă continuu în Marea Moartă rămâne moartă pentru că ea opreşte această apă vie, fără să-i dea drumul mai departe. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bisericile moarte. Faceţi parte şi altora din binecuvântările pe care le-aţi primit. Întrebuinţaţi darurile voastre, învăţătura voastră, serviciul pentru Christos, atunci veţi primi binecuvântări totdeauna mai mari. Fiţi gata să lucraţi pentru Mântuitorul vostru şi să ajutaţi pe aproapele vostru.

* Trebuie foarte multă rugăciune, înainte şi după evanghelizare, dacă într-adevăr se doreşte atragerea unei binefaceri spirituale.

* Cel dintâi mare mesaj al Învierii a fost încredinţat femeii, de către Isus. Când o femeie a primit o revelaţie din partea Domnului, ea are dreptul să o rostească.

* Există, poate, printre voi egoişti care nu se gândesc decât la propria lor salvare şi nu le pasă de mântuirea aproapelui lor. Adevărat este, nu puteţi toţi să mergeţi misionari, însă toţi puteţi să vă rugaţi pentru aceştia şi să daâi ceva din banii vostri. Lumea este o mare familie. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Dacă iubiţi pe Isus, aveţi datoria să susţineţi pe slujitorii lui în lucrul lor. Numai cu această condiţie noi merităm să fim numiţi ucenici ai Aceluia care şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii.

* A afirma despre creştinism că n-a izbitit în America şi în Europa este o mare eroare ce nu se bazează pe o cunoasştere reală. Totodată, în călătoriile mele în Occident am găsit oameni atât de ocupaţi cu munca, afacerile, biroul, negoţul lor, că ei nu mai au timp să se roage şi să primească binecuvântările Evangheliei. Unii mi-au mărturisit că viaţa lor a devenit atât de aglomerată şi de complicată, încât se simt obosiţi.

* Eu nu condamn ştiinţa teologică, nici pe toţi teologii, dintre care cei mai mulţi sunt sfinţi. Eu nu mă opun soluţiilor, însă acelea fără viaţă întunecă viziunea spirituală. O teologie fără rugăciune este ca o fântână fără apă. Am învăţat multe lucruri utile în studiile mele, dar cunoaşterea Duhului am primit-o la picioarele Mântuitorului.

* Deschizând Biblia, am găsit bogăţii nemăsurate şi eterne, iar împărţindu-le cu alţii, n-au făcut decât să crească pentru mine şi pentru ei. Fără această carte, eu n-aş fi cunoscut niciodată iubirea cea infinită a lui Dumnezeu descoperită la cruce. Puterea de actracţie a Bibliei nu este simţiţă decât de cei ce o studiază cu sinceritate şi cu rugăciune. Foarte mulţi oameni citesc lucrări despre Biblie, în loc să o citească pe ea însăşi.

* Mulţi oameni declară că minunile sunt poveşti şi refuză să le creadă, pentru că neavând cunoştinţele necesare ei nu înţeleg miracolul. Astfel, in Sudul Indiei, niciodată nu este frig. Vorbind cu locuitorii acestor ţinuturi, eu le-am povestit că am văzut o "punte de apă" deasupra apei. "Imposibil!", mi-au răspuns ei. Atunci le-am explicat că suprafaţa lichida fiind îngheţată, se putea merge cu toată greutatea pe ea şi nu era nimic contra legilor naturii. Locuitorii tărilor cu clima rece înţeleg fenomenul,, însă cei care n-au părăsit niciodată regiunile tropicale, cum vor sesiza lucrurile oare? De asemenea, cei care trăiesc după felul lumii seamănă cu acei oameni care nu s-ar ridicat niciodată pe înălţimile de unde pot fi văzute aceste punţi extraordinare. Numai cei care duc o viaţă de rugaciune pot urca şi pricepe.

* Desigur, nu veţi vedea minuni ducându-vă la teatru. Dacă într-adevăr doriţi să cunoaşteţi minunile puterii lui Dumnezeu în vieţile voastre, consacraţi din timpul vostru pentru rugăciune. Christos nu face nimic în scopul satisfacerii curiozităţii cuiva, ci vrea numai să răspundă sufletului care în fiecare zi se apropie de El şi se supune voii Lui.

* Toate miracolele exterioare, chiar şi izbăvirile cele mai inexplicabile sunt de ordin inferior în comparaţie cu mântuirea unui suflet care prin naşterea din nou a trecut din moarte la viaţă.
Ceea ce depăşeşte priceperea este cum se face că un biet suflet păcătos, murdar, mizerabil, fără odihnă, primeşte iertarea, descătuşarea şi pacea. Aici se află miracolul central al creştinismului. Dacă un om a trăit aceasta, nu se mai miră de nimic. El ştie că totul este cu putinţă la Dumnezeu.

* Cerul nu constă numai într-o promisiune de supremă fericire viitoare, ci şi într-o posesiune prezentă. Cel care crede în Mine, a spus Isus, are viaţă veşnică. Pentru a fi într-o zi cu Isus în lumea de dincolo, trebuie să fi trăit cu El pe pământ.

* Forţa de a depunde mărturie pentru a aduce pe alţii la Christos se capătă în rugăciune, zile şi nopţi.

* Noi avem doi plămâni, care deopotrivă trebuie să funcţioneze. Rugăciunea şi lucrul pentru Domnul nu trebuie să se despartă în viaţa noastră zilnică.

* Dacă Christos ar fi rămas în slava cerurilor, noi am fi fost pierduţi. Dacă suntem egoişti si trăim comod, fără să ne ocupăm de alţii, n-am înţeles exemplul Lui.

* Nimeni să nu gândească vreodată că ceea ce a dat este puţin lucru, oricât de infim ar fi aceasta; ceea ce Christos pretinde este credincioşia noastră în cele mai mici detalii şi cele mai mici servicii.

* Dacă nu întrebuinţăm darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu pentru slava Lui, riscăm să le pierdem pentru totdeauna.

* Pentru foarte mulţi credincioţi pare uşor, din dragoste pentru Christos, să mori ca martir; dar Christos are trebuinţă de martori care zilnic să se ofere ca un sacrificiu spre mântuirea semenilor.

* Suferinţa este drumul care duce la comunicarea cu Dumnezeu. Crucea este întocmai ca nuca: coaja are gust amar, însa miezul e excelent.

* Dumnezeu nu poate să dea binecuvântările Sale cele mari decât în rugăciune.

* Noi descoperim foarte multe lucruri despre Isus în Biblie, însă pentru a învăţa să-l cunoaştem, trebuie să consacrăm timp rugăciunii. Dacă vă retrageţi în singurătate cu Dumnezeu, acolo veţi auzi vocea Aceluia care singur poate să vă ajute. Dacă citiţi din Cuvântul Lui şi vă rugaţi fie numai o jumătate de oră pe zi, El vi se va descoperi, voi Îl veţi întâlni personal şi El vă va da putere, pace, bucurie. Oamenii de rugăciune vorbesc lui Dumnezeu cum vorbeşte un om amicului său.

* În rugăciune sufletul ni se deschide pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu trimite atunci în suflet ca un suflu şi el devine un suflet viu. Acela care încetează să mai respire în rugăciune este un mort spiritual.

* Dacă aveţi pe Dumnezeu, bunurile cerului şi pământului vor fi ale voastre. Iată pentru ce nu trebuie să căutaţi bunurile, ci pe Însuşi Împărţitorul lor. Dacă posedaţi Izvorul Vieţii, veţi avea toate lucrurile!

* Rugăciunea ne învaţă să cunoaştem voia Lui.

* Trebuie să ştii să suprimi multe din lucrurile secundare ca să găseşti timp de rugăciune. Se apropie ora când toţi va trebui să murim. Moartea nu va aştepta ca noi să ne terminăm munca. Nu preţuieşte oare mai mult să facem astfel încât de astăzi să intrăm în intimitatea Aceluia care singurul ne va putea ajuta în momentul morţii şi ne va introduce în viaţa veşnică.

* Adeseori, putem face mult mai mult bine prin rugăciune, decât prin cuvânt. O influenţă ascunsă se degajă din mijlocire şi străbate atmosfera spirituală întocmai ca un mesaj de telegrafie fără fir, transmis prin unde invizibile, atinge prin comunicări misterioase conştiinţa acelora pentru care ne rugăm.

* Dacă voim să auzim ceea ce ne spun alţii, trebuie să începem prin a tăcea, şi pentru a-i înţelege, trebuie să le dăm toată atenţia. Pentru a percepe voia şi vocea Tatălui Ceresc trebuie acelaşi lucru, este neapărat să păstrăm tăcere înaintea Lui şi să ne astupăm urechile la vocea lumii. Spiritul şi inima noastră trebuie fixate în El, deoarece El nu se descoperă decât celor care Îl caută cu adevărat.

* După ce ne-am înălţat pe muntele singuratic al rugăciunii, datoria noastră este să ne reîntoarcem între oameni şi să desfăşurăm aici puterea pe care am primit-o, cu scopul să împlinim lucrarea care ne-a fost cerută.

* Omul nu găseşte decât în Dumnezeu împlinirea aspiraţiilor sale cele mai profunde, însă fireşte că el are nevoie şi de simpatia şi prietenia semenilor săi. Dacă această nevoie nu este auzită de semeni, aceluia îi poate răspunde Christos care satură sufletul flămând. Suferind ca şi unul dintre noi, El poate înţelege toate greutăţile şi poate să ajute pe fiii oamenilor în toate supărările lor.

* Durerea, ispitele, suferinţele sunt etape necesare în dezvoltarea vieţii noastre spirituale, şi lucrează spre binele nostru viitor. Trebuie, cu bucurie, să primim orice ni se întâmplă şi să nu îngăduim vreodată să se ivească în inima noastră nici cea mai mică îndoială, căci altfel punem o barieră între noi şi Dumnezeu.

* Foarte mulţi nu descoperă niciodată slăbiciunile şi lipsurile proprii, ci totdeauna sunt în căutarea greşelilor altora. Când ne privim însă într-o oglindă, ochiul distinge defectele sau petele de pe obraz. La fel, cercetându-ne viaţa în lumina Scripturii, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Christos nu se mulţumeşte numai să ne arate păcătoasa noastră stare, ci El se descoperă în toată puterea Lui tămăduitoare. Dacă ne reîntoarcem la Dânsul, El va face să dispară imperfecţiunile noastre şi ne va transforma într-o fiinţă de slavă asemeni Lui, cu scopul ca toată veşnicia noi să avem parte de gloria Lui.

* Adevăraţii creştini nu sunt cei care îl mărturisesc pe Christos, ci sunt cei care Îl posedă pe Christos.

* A te simţi păcătos e un semn de sănătate spirituală. Numai cţnd nu avem conştiinţa păcatului nostru suntem în pericol.

* Numeroşi sunt cei care şi-au pierdut timpul preţios ce le-a fost acordat pentru a sluji lui Dumnezeu. Ei însă mai pot încă să se ridice şi să folosească cum este mai bine zilele ce le-au mai rămas!

* Fiecare zi este un diamant preţios. Cu toate că cele mai mult sunt cheltuite fără rost, cu procurarea plăcerilor şi bunurilor pământeşti şi au fost astfel înghiţite de adâncimile trecutului, să luăm aminte la cele care ne-au rămas, pe care să leutilizăm cât mai bine cu putinţă, cu scopul de a câştiga bogăţiile cele veşnice.

* Consacraţi-vă viaţa cu toate posibilităţile ei, lucrând la mântuirea semenilor voştri, ca să-i smulgeţi din păcat şi moarte.

* Îndeplinindu-se cu un spirit de sacrificiu întreaga datorie către membrii familiei noastre, noi facem voia lui Dumnezeu tot aşa de bine cum am întrebuinţa timpul cu rugăciunea, postul şi studiile. Fără spirit de sacrificiu este imposibil să slujeşti lui Dumnezeu.

* De cele mai multe ori este dificil să deosebim voia lui Dumnezeu, însă prin rugăciune noi învăţăm să o cunoaştem. Astfel, dacă pacea noastră lăuntrică creşte când am luat anumite hotărâri, atunci ştim că suntem în voia Lui!

* Rugăciunea este, în întregime, predarea inimii Fiinţei Supreme. Mai înainte ca omul să înceapă să se roage, Dumnezeu este la lucru.

* Cerul este însuşi Christos în noi. În această viaţă, eu sunt de pe acum în ceruri, pentru că eu sunt în Christos.

* Viaţa creştină are un dublu aspect: în acelaşi timp ea este o viaţă în cer şi o viaţă în lume. Acela care ar vrea să nu trăiască decât în cer, l-ar paşte pericolul să piardă ceea ce posedă. Acela care se dedică în totalitate muncii pentru lume, s-ar expune primejdiei să uite pe Dumnezeu şi ar vedea toate strădaniile sale prea puţine ca să câştige cerul.
Creştinul trebuie să trăiască şi să muncească în lume, dar inima să-i fie alipită de Cer, unde se află locaşul său etern.

* Dragostea lui Dumnezeu este fără margini. Ea e ca un ocean din care fluvii întregi izvorăsc fără încetare. Şi în iubirea sa infinită, Dumnezeu doreste fericirea oamenilor pe care i-a creat. El iubeşte nu numai pe cei buni şi pe cei ce se încred în El, ci şi pe cei răi, care până atunci au refuzat să creadă în harul Lui.


Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost multitudinea de conexiuni pe care le-a realizat între natură, creaţie, viaţa reală şi viaţa spirituală.