Cateva ganduri

La inceput de an, doresc sa scriu din lucrurile pe care le-am constientizat in aceste zile, dupa lupte...aparent "seculare", adica interminabile...cu niste ganduri.

Biserica, ca institutie, in zilele nostre, e mult compromisa din pricina pacatului des acceptat. Insa Biserica cea reala, trupul lui Christos, Mireasa Sa, ramane in veci neintinata, deoarece El nu ar permite ca aceasta sa se compromita. Ca un mire care-si iubeste aleasa si o doreste curata, pentru el..asa ne doreste si Christos pentru El. Si atunci, inchinarea noastra va putea fi curata, daca nu ne mai uitam la cei din jur, ci cautam noi sa fim un exemplu, in smerenie. Sa fim sfinti, precum El e sfant. Dumnezeu ne-a trimis ca pe niste oi in mijlocul lupilor(Matei 10:16). Asta inseamna ca vor exista si in biserica oameni nenascuti din nou, care traiesc in pacat...e sansa la mantuire pentru ei, deoarece aud Cuvantul, insa sunt si instrumente in mana celui rau. O spun cu mare tristete...insa cauta sa aduca dezbinare si sa fie pricina de poticnire pentru cei alesi.

Interiorul e mai important decat exteriorul...insa exteriorul e consecinta interiorului. Consider ca un duh smerit, ascultator si in permanenta partasie cu Duhul Domnului nu poate sa ghideze trupul intr-o asemanare cu un trup al unei persoane al carei duh e adormit in greseli si pacate, si condus de duhuri necurate. Astfel ca, o persoana care Il are pe Christos ca Domn si Mantuitor personal, trebuie sa se distinga de cei din lume si prin exterior, nu doar prin interior. Cum poate Duhul lui Christos, care traieste in mine, sa ma faca o pricina de pacatuire pentru cei din jur? Sau sa se asemene lumii? Dumnezeu nu se contrazice. ("Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." Galateni 2:20)

Ispita...de multe ori e puternica, iar diavolul cauta sa ne trezeasca firea in permanenta. Iar daca reuseste sa ne faca sa alegem gresit, a castigat. Pentru ca Duhul se indeparteaza de la noi. Si incet constiinta moare. Trebuie sa fim in permanenta constienti ca.."Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume." (1 Ioan 4:4b).

Roada Duhului trebuie sa fie vizibila de cei din jurul nostru. Si din pacate, deseori lipseste cu desavarsire, fiind inlocuita de faptele firii..din care nu face parte doar curvia, preacurvia, inchinarea la idoli, uciderile, betiile, ci si mania, certurile, invidii, imbuibari, neintelegeri. Carora prea des le lasam loc in viata noastra, iar Domnul zice clar ca nu vin din Duh, ci din fire. Si cred ca unde este roada Duhului(dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine, infranarea poftelor, bunatatea, blandetea, credinciosia), nu este loc de faptele firii.

Dumnezeu ne vrea sfinti, dupa cum El insusi este Sfant. (Levitic 20:26a). Suntem in vremea in care mai putem cauta sfintirea si ne mai putem sfinti, insa la finele veacului acest lucru va fi imposibil, dupa cum ni se relateaza in Apocalipsa 22:11 : "Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!"


Fie ca Domnul sa ne tina pe Calea Sa..de la care cu niciun chip sa nu ne abatem. Suntem niste pelerini in drum spre cetatea cereasca, si acesta trebuie sa fie scopul nostru primordial: sa-L vedem fata-n fata pe Creator, pe Regele, pe Dragul inimilor noastre. Pe Domnul si Mantuitorul, care ne-a iubit, si pe care-L iubim din pricina ca El ne-a iubit intai. Aceasta ne va da si ravna necesara de a lucra pentru El si imparatia Lui pe acest pamant unde suntem calatori, pentru acea Imparatie in care actualmente suntem robi, insa cand vom ajunge acolo vom avea dreptul deplin de fii mostenitori ai Tatalui nostru ceresc!

Slavit sa fie Domnul! In veci, Amin!

Viața izbăvitoare a lui Christos

Există ceva ce face din creștinism mai mult decât o religie, mai mult decât etică și mai mult decât un vis dulceag al unui sentimental idealist. Este faptul că Însuși Christos este conținutul vieții de credință creștină. El este Cel care o face să ticăie. ”Cel care va chemat este credincios și va face lucrul acesta.” (1 Tesaloniceni 5:24). Cel care va chemat este Cel care face ceea ce vă cheamă să faceți. ”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2:13). El Însuși este puterea de împlinire a cererilor Sale.

”Cel care va chemat este credincios și va face lucrul acesta!”.
Cel care te cheamă la o viață dreaptă este Cel care, cu consimțământul tău, trăiește această viață prin tine!
Cel care te cheamă să slujești pentru nevoile umanității este Cel care, cu consimțământul tău, slujește pentru nevoile umanității prin tine!
Cel care te cheamă să te duci în toată lumea și să predici Evanghelia la orice făptură, este Cel care, cu consimțământul tău, merge în toată lumea și predică Evanghelia la orice făptură, prin tine!
Dacă te vei încrede în Christos, acceptând nu doar moartea pe care a suferit-o, ci și viața pe care o trăiește și așteaptă să o trăiască prin tine, următorul pas pe care-l vei face va fi un pas făcut prin puterea și energia lui Dumnezeu. Vei începe să trăiești o viață care este în esență supranaturală, și totuși îmbrăcată în umanitatea obișnuită a trupului tău fizic și experimentată în lucrurile care, în mod inevitabil, alcătuiesc soarta omului care, deși are inima cu Christos în Cer, stă încă ferm cu cele două picioare pe pământ. Vei deveni total dependent de viața lui Christos din tine, și, ca niciodată înainte, vei fi atât de independent, de eliberat de presiunea circumstanțelor, de dezlegat, în sfârșit, de propria neîncredere care făcea din tine un arogant, un lăudăros cu gura mare, și, în momentul următor, victima autocompătimirii - oricum, mereu în robia fricii față de opiniile altor oameni.
Vei fi eliberat de tirania unui dușman înfrânt care trăia înlăuntrul tău. (...)
Vei fi readus la adevărata ta menire de om - aceea de a fi vehiculul uman al vieții divine.

(paragraf din ”Christos în noi: VIAȚA ELIBERATOARE” de Major W. Ian Thomas)

De-ai străbate, de N. Moldoveanu

De-ai străbate-n lung și-n lat
marea și pământul,
de cu zori până-n serat,
alergând ca vântul;
n-ai să afli niciodat,
porci zidind cetate,
nici pe cel strâmb și-ntinat,
făptuind dreptate.

N-ai să afli lup păstor,
nici pod peste mare,
nici pe cel lingușitor,
sfânt pe-a sa cărare.
Nici fățarnicul trăind
lepădat de sine,
într-o lume ce-i aprind
patimile-i pline.

Nici pe omul cel firesc
pătrunzând în taina
adevărului ceresc
și să-i poarte haina.
N-ai să-l vezi pe cel răpus
de pământ și lume
să-L iubească pe Isus
și Preasfântu-I Nume.

De-ai străbate-n lung și lat,
si pământ și mare,
n-ai să vezi pe cel legat
în sfânta lucrare.
Căci acel înlănțuit
de-a morții robie
niciodată nu-i primit
în lucrarea vie.

Domnul nu-Și dă turma Lui,
cea de veac iubită,
niciodată lupului,
spre a fi păzită.
Și nici haru-I sfințitor,
El nu și-L împarte
șarpelui otrăvitor,
purtător de moarte.

Ci El dă desăvârșit,
Mântuire-aleasă,
celui care-a părăsit,
calea păcătoasă.
Celui ce-a primit deplin,
viață și iertare,
îi dă Harul Lui divin,
pentru-a Sa lucrare.

Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?

Zilele acestea am început să citesc în cartea lui A. W. Tozer, "Lumea: teren de joacă sau câmp de luptă?", unde am observat, ca şi în toate celelalte cărţi pe care le-am citit scrise de el, o mulţime de învăţături pentru a trăi 100% pentru Dumnezeu. Încă din primul capitol, m-a marcat un lucru, şi anume diferenţa dintre lumea - teren de joacă, şi lumea - câmp de luptă. Tocmai acest lucru doresc să îl redau în postare.

"Străbunicii noştri credeau că păcatul, diavolul şi iadul constituiau una dintre forţe, iar Dumnezeu, dreptatea şi raiul cealaltă. Prin chiar natura lor, aceste forţe erau mereu în opoziţie, cu o ostilitate profundă şi gravă, de neîmpăcat. Fiinţele omeneşti, credeau înaintaşii noştri, aveau de ales între cele două tabere - nu puteau rămâne în neutralitate. Viaţa sau moartea, raiul sau iadul, iar dacă alegeau să se dea de partea lui Dumnezeu, se puteau aştepta la un război pe faţă cu vrăjmaşii Lui. Lupta avea să fie reală şi mortală şi avea să dureze atât cât ţinea viaţa aici pe pământ. Oamenii aşteptau raiul ca pe o întoarcere de la război, când vor pune sabia jos ca să se bucure în pace de căminul care le-a fosr pregătit.
Predicile şi cântecele aveau în acele zile un aer războinic, sau poate o urmă de dor. Ostaşii creştini erau cu gândul acasă, se gândeau la odihnă şi regăsirea celor dragi, iar glasurile li se înecase în lacrimi în timp ce cântau despre sfârşitul luptei şi victoria câştigată. Dar fie că porneau la atac contra tunurilor vrăjmaşe, fie că visau la sfârşitul războiului şi primirea pe care le-o va face Tatăl acasă, ei nu uitau niciodată în ce fel de lume trăiau - era un câmp de luptă, şi mulţi răniţi şi doborâţi.
Această perspectivă este neîndoielnic scripturală. (...) faptul că uriaşe forţe spirituale sunt prezente în lume este o doctrină biblică solidă. Omenirea, din cauza naturii ei spirituale, este prinsă la mijloc. Puterile răului sunt hotărâte să ne distrugă, însă Christos e prezent ca să ne salveze prin puterea evangheliei. Pentru a obţine izbăvirea trebuie să trecem de partea lui Dumnezeu, prin credinţă şi supunere. Iată pe scurt ce credeau înaintaşii noştri, ceea ce, cred eu, ne învaţă şi Biblia.

Ce diferit stau lucrurile astăzi! Datele problemei sunt aceleaşi, însă interpretarea s-a schimbat complet. Oamenii se gândesc la lume nu ca la un câmp de luptă, ci ca la un teren de joacă. Nu ne aflăm aici pentru a lupta, ci pentru a zburda. Nu suntem într-o ţară străină; suntem acasă. Nu ne pregătim să trăim, ci trăim deja, şi am face bine să ne lepădăm de inhibiţii şi frustrăşi şi să trăim viaţa la maxim. Acesta, cred eu, e un rezumat nepărtinitor al filosofiei religioase a omului modern, mărturisită faţă de milioane de oameni şi îmbrăţişată tacit de multe alte milioane, care o pun în practică fără s-o fi exprimat verbal.
Această atitudine schimbată în privinţa lumii a avut şi are efect asupra creştinilor, chiar şi a creştinilor evanghelici, care mărturisesc credinţa Bibliei. Jonglând în mod curios cu cifrele, ei reuşesc să facă un calcul greşit, pretinzând totuşi că au ajuns la răspunsul corect. Pare de necrezut, dar e adevărat.
Ideea că această lume e un teren de joacă, nu un câmp de luptă, a fost deja acceptată în practică de majoritatea creştinilor fundamentalişti. S-ar putea ca ei să încerce să ocolească răspunsul, dacă li se cere direct să îşi declare punctul de vedere, însă comportamentul îi va da de gol. Ei stau cu faţa în ambele direcţii, se bucură de Christos şi de lume, vestesc oricui, cu veselie, că a-L accepta pe Isus nu le cere să renunţe la distracţie, creştinismul e cel mai plăcut lucru cu putinţă. "Închinarea" care se dezvoltă dintr-o astfel de perspectivă asupra vieţii este la fel de descentrată ca şi perspectiva însăşi - un club de noapte sfinţit, fără şampanie şi beţivi eleganţi."

Din înţelepciunea lui Solomon

Zilele trecute am citit o carte dintre cărţile care apar în Biblia folosită de ortodocsi, şi care nu apar în varianta Dumitru Cornilescu, deoarece nici în Tora originală, să spun aşa, nu sunt prezente. Sunt cărţi care se presupun a fi fost scrise în perioada de tăcere a Domnului, dintre Maleahi şi Naşterea Domnului Isus, în care nu a dat Domnul o relevaţie, adică nu apare scris:"Aşa vorbeşte Domnul:..", însă sunt cărţi istorice sau de înţelepciune a oamenilor învăţaţi ai vremii. Mă mir cum de cartea "Înţelepciunea lui Solomon" apare în acea perioadă, deoarece este atribuită Împăratului Solomon, fiul lui David. Însă acest lucru este cel mai neînsemnat dintre toate, importanţă are ceea ce conţine această carte, realmente plină de înţelepciune.
În continuare voi reda capitolul 2 din această carte, care descrie extrem de bine ceea ce necredincioşii, sau, cei din lume, ateii..spun despre copiii lui Dumnezeu, cât de înşelaţi sunt ei, şi ce planuri au..cât şi realitatea care e redată la final.

CAPITOLUL 2
Petrecerea necredinciosilor care nu au nadejde in viata vesnica. Prigonirea celui drept si urmarile raului.

1. Cei care cugeta nedrept si-au zis in sine: “Viata noastra este scurta si trista si omul nu poate scapa de moarte, nici nu cunoaste cine l-ar izbavi de seol.
2. Din intamplare am ajuns sa fim cum suntem si dupa viata aceasta vom fi ca si cum n-am fi fost niciodata; caci fum este suflarea din narile noastre si cugetarea o scanteie care se aprinde din miscarea inimii noastre.
3. Cand se va stinge, trupul nostru se va face cenusa si duhul se va risipi ca aerul cel usor.
4. Numele nostru se va uita cu vremea si nimeni nu-si va aduce aminte de lucrurile noastre si viata noastra va trece ca urma norului si se va risipi ca negura, pe care o alunga razele soarelui si caldura lui o ingreuiaza.
5. Ca umbra de trecatoare este viata noastra si sfarsitul ei este fara inapoiere, ca s-a pecetluit si nimeni nu mai vine inapoi.
6. Veniti deci si sa ne desfatam cu bunatatile cele de acum si de fapturi sa ne folosim cu toata caldura tineretii.
7. Sa avem din belsug vinuri scumpe si miresme si sa nu lasam sa treaca florile de primavara.
8. Sa ne incununam cu flori de trandafir, pana nu se vestejesc.
9. Nimeni dintre noi sa nu lipseasca de la petrecerile noastre, sa lasam pretutindeni semnele veseliei noastre, caci aceasta este partea si menirea noastra.
10. Sa asuprim pe cel sarac si drept, sa nu ne fie mila de vaduva, si de caruntetile batranului incarcat de ani sa nu ne rusinam.
11. Puterea noastra sa fie legea dreptatii noastre, ca ce este slab nu este de nici un folos.
12. Sa vanam pe cel drept, fiindca ne stinghereste si se impotriveste ispravilor noastre si ne scoate vina ca stricam legea si ne invinovateste ca nu umblam cum am fost invatati din copilarie.
13. El se face pe sine ca are cunostinta despre Dumnezeu si se numeste: fiul Domnului.
14. El este pentru noi ca o osanda a gandurilor noastre si ne este greu chiar cand ne uitam la el.
15. Caci viata lui nu seamana cu viata celorlalti si cararile lui sunt schimbate.
16. Inaintea lui suntem socotiti ca necurati si de caile noastre se fereste ca de o spurcaciune; el fericeste sfarsitul celor drepti si se lauda ca are pe Dumnezeu drept tata.
17. Deci sa vedem daca cuvintele lui sunt adevarate si sa cercetam ce i se va intampla iesind din aceasta viata.
18. Caci daca dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu il va apara si-l va scoate din mana potrivnicilor sai.
19. Sa-l incercam cu ocari si cu chinuri, ca sa vedem cat este de rabdator si sa incercam suferinta lui.
20. Sa-l dam unei morti de ocara caci, dupa vorba lui, Dumnezeu va avea grija de el”.
21. Acestea sunt gandurile lor, dar ei se amagesc, viclenia lor i-a orbit.
22. Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei n-au nadejde in rasplata sfinteniei si nu cred ca sufletele curate vor avea. cununa lor.
23. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei Sale.
24. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoasca.